Tot ce faci, tot ce zici, tot ce gandesti chiar si tot ce se intampla in jurul tau te defineste ca persoana. Omul este o definitie mult prea complexa ca sa o inteleaga cineva, si totusi banal de simpla. Stau in pat, savurez o cana de vin rosu Cazasu Sec ‘09 pe muzica maestrului Edvin Marton, sunt trist si scriu. Scriu ca idiotul pentru simplul motiv ca am auzit cand eram mai mic ca atunci cand esti suparat pe cineva, te poti descarca scriindu-i intr-o scrisoare ce ai vrea sa-i zici, si nu este musai sa i-o si inmanezi.
Probabil va ganditi ca asta e o lasitate, si ca un om cu coloana vertebrala i-ar spune verde in fata ceea ce simte. Corect! Dar ce te faci atunci cand esti suparat pe tine insusi? Te pui sa vorbesti singur de nebun? Eventual tii si un telefon la ureche ca sa para ca te certi de fapt cu cineva (dar tot o sa para ciudat ca tot tu vei raspunde la ce zici). Asa ca m-am gandit ca cel mai bine ar fi sa-mi exprim in scris gandurile si trairile.
Mai iau o gura de vin si ma intreb de ce ma aflu in starea asta, cand de fapt ar trebui sa ma intreb cum dar mai ales de ce am ajuns in starea asta.
Supararea mea vine pe baza numeroaselor prostii pe care le-am facut (si nu ma refer ca atunci cand am mancat nisip pe paine cu mustar de foame cu cortul sau cand accidental am vomitat in galosii lui Sabinu); prostiile pe care le-am facut si le rerget sunt mult mai grave. Mi-am dezamagit putinii prieteni care aveau incredere in mine, am considerat alte persoane a-mi fi prieteni mai devreme decat era cazul sau din dorinta de a-mi fi mie cat mai bine am neglijat total nevoile celor din jurul meu.
Pana la urma e “fiecare pentru mamaliga lui” ar spune unii. Dar sa fie chiar asa? Ma intreb, noi oare pentru ce traim? Care este scopul vietii noastre pe Pamant, daca nu acela de a fi fericiti, iar asta e posibila facand doar ceea ce ne place. Mintind, ignorand, ascunzandu-te de cei care iti sunt prieteni nu cred ca te face fericit. Am mintit, am ignorat si m-am ascuns fata de cei care aveau incredere in mine, si ma vedeau ca un prieten. Nu sunt mandru de ce am facut, si in locul lor eu nu m-as ierta.
Sunt suparat pe mine pentru ca am lasat ca situatia sa scape de sub control. Pentru ca m-am izolat intr-o viata falsa, unde nu sunt eu, si nu ma simt in largul meu si pozez fericit de dragul altora. Undeva eu m-am pierdut pe drum, si imi vine foarte greu sa ma regasesc dar sunt constient ca aceasta este “a one man job” si trebuie sa incep prin a-mi cere iertare fata de toti pe care i-am dezamagit si incet incet sa le recastig increderea.
Nu timpul, exprimat in varsta te schimba (de’a lungul anilor), ci situatiile de care te lovesti in timpul vietii, si vreau sa revin la ce am zis inca din primele randuri, “tot ce se intampla in jurul tau te defineste ca persoana”. Faptul ca esti doar martor in loc sa fii personajul principal spune ceva. In incercarea mea de a face fericita o singura persoana, am reusit sa dezamagesc mult mai multe, lucru de care imi este rusine.
Zilnic imi repet o lege nescrisa, si ma jur sa n-o incalc, dar reusesc sa fac contrariul cu aproape fiecare ocazie… Prieteniile se ivesc, se castiga si se intretin.
